— Vorbiți! răsună pe neașteptate o voce la receptor. Vă dau legătura cu Alma-Ata.

Davîdov tresări, gândurile îi se opriră în loc. Alma-Ata putea să-i comunice noutăți importante dela șantierul de construcție al canalului.

O voce depărtată, dar limpede, îi rosti numele. Davîdov recunoscu pe tânărul savant, secretar al Institutului de geologie.

— Ilia Andreevici, dimineața a telefonat Storojilov, dela construcția nr. 5. Au fost găsite schelete de dinozauri, vătămate sau nevătămate, n’am înțeles ca anume, că se auzea prost. Storojilov m’a rugat să vă comunic vestea aceasta și să vă spun că socotește venirea dumneavoastră acolo ca fiind necesară. Ce să-i transmit?

— Transmiteți-i că plec cu avionul de mâine! răspunse Davîdov cu repeziciune.

— Mai am două chestiuni de discutat cu dumneavoastră, continuă secretarul, dar pentrucă veți veni Ie vom discuta chiar aici. Vă așteptăm deci. La revedere!

— Multe mulțumiri! strigă vesel în receptor Davîdov. Salutări tuturor! La revedere!

Davîdov plecă grăbit Ia Colțov și îl rugă să-i rețină un loc în avion.

Drumul șerpuia pe malul îngust al unui râu. Pereții înalți ai defileului însoțeau albia, contopindu-se în depărtări; de o parte și de alta povârnișurile lor coborau abrupte spre apă. Cel din stânga era mai apropiat și se proiecta posac într’o fâșie de umbră. De-a-lungul coastei dințate a stâncilor, frunzele ascuțite ale brazilor se aliniaseră soldățește.

Povârnișurile se iveau, în fața ochilor din ce în ce mai deslușite; spre zare, ele erau învăluite într’o ceață sidefată și păreau ușoare ca fulgul. Într’acolo se înălța un pisc învelit în zăpadă care se prelungea într’o culme masivă. Dungi albe de zăpadă brăzdau cenușiul de piatră al povârnișului; sus aproape de cer, unde stratul pur și strălucitor de omăt netezea colțurile stâncilor, plutea alene un nor mare și des, ce părea o corabie albă cu fundul larg, care luneca pe întinderea înzăpezită a văgăunii.

Ocolind o prăpastie adâncă, drumul se ridica șerpuind lenevos spre defileu. Motorul duduia înfierbântat; un vânt proaspăt și înghețat șfichiuia obrajii, pătrunzând prin parbrizurile întredeschise.

Davîdov își dădu seama că intraseră în defileu abia atunci când încetă duduitul puternic al motorului. Mașina gonea spre capătul povârnișului unde se întindea o vale netedă, ca o masă, înconjurată de trei masive muntoase.

În cuprinsul ei se zăreau carierele roșii de gresie și de lut presărate cu săpături în forme ciudate, turnulețe înguste și cupole rotunjite. Pe a doua „ieșitură” a stâncilor masive se reliefau umbrele dantelate ale brazilor, care păreau negre pe fondul lor cenușiu-violet. Nespus de sus, strălucind victorios în albeața lor imaculată, se înălța, aidoma zidurilor unui castel gigantic ce îngrădeau cu strășnicie valea, un șir dințat de culmi înzăpezite. Jos, la poalele înălțimilor se vedeau văgăuni adânci, o brazdă care tăia stepa netedă, platforma unui stăvilar uriaș, mormane de pământ, căsuțele răspândite ale satului și un șir de corturi albe.

Deși aspectul falnic al clădirii nu-l mai impresiona ca în trecut, Davîdov se simți totuși emoționat privind carcasele zimțate ale construcțiilor de beton. Clădirea aceasta era, probabil, principala stațiune hidroelectrică.

Într’una din săpăturile făcute se descoperiseră scheletele dinozaurilor, cimitir care data de pe vremea când jur împrejur, pe locurile acelea, nu se formaseră încă munții înalți de acum. Ei se ridicaseră mai târziu datorită forței uriașe a reacțiilor atomice, care se petrecuseră în adâncurile scoarței terestre. De bună seamă că emanația aceea străbătuse și aici și atrăsese pe veniții din stele, în căutarea rezervelor de energie atomică.

Mașina se opri în fața unei case mari, cu pereții spoiți cu var.

— Am sosit, tovarășe Davîdov! spuse șoferul, deschizând ușa mașinii. Ați tras un pui de somn, nu-i așa? Drumul e bun și se poate dormi în lege…

Davîdov tresări. Îndată ce coborî din mașină, îl zări pe Storojilov, care se grăbea să-l întâmpine. Fața osoasă a colaboratorului său era acoperită până la ochi de peri aspri, iar salopeta cenușie pe care o purta era îmbâcsită de un praf galben. Numai ochii lui albaștri și limpezi străluceau plini de bucurie.

— Șefule! (odinioară, pe când era student, Storojilov călătorise mult în tovărășia lui Davîdov și de atunci stăruia să-i spună „Șefule”, ca și cum ar fi vrut să-și afirme necontenit dreptul la o prietenie camaraderească)… Vă aduc o veste bună! Am așteptat mult, dar n’am așteptat de geaba! Odihniți-vă, îmbucați ceva și pe urmă mergem. Surpriza se află în ultima săpătură, în spre Sud, cam la un kilometru de aici…