— Ei, așa-i mai bine, prieten drag! Drept răsplată îți voi arăta îndată bestia cerească și Davîdov se îndreptă spre dulap și apucă triumfător, cu chipul plin de zâmbet, mânerul ușii. Cum ți se pare? îl întrebă deschizând ușa în lături…

— Stai, Ilia Andreevici! strigă Șatrov. Așteaptă o clipă, închide ușa la loc!

Davîdov rămase surprins de cererea prietenului său, dar se supuse și închise ascultător ușa dulapului.

— N’am mai ajuns să-ți trimit în scris presupunerile mele, îl lămuri Șatrov. Totuși țin cu tot dinadinsul ca să-mi stăpânesc nerăbdarea câteva clipe și să ți le citesc înainte de a vedea craniul făpturii cerești. E o nespus de interesantă verificare: poate oare mintea noastră să vadă limpede până departe? Este oare justă analogia care pornește dela legile planetei noastre pentru alte lumi?

— Minunată idee! Să încercăm!

Davîdov încuie ușa dulapului cu cheia voind parcă să aibă o și mai mare siguranță și se apropie de masă. Șatrov scoase îndată niște coaie de hârtie, umplute cu scrisul lui mare și citeț.

— N’am să citesc totul căci n’am răbdare, mărturisi el. Să ne oprim numai asupra concluziilor. Îți amintești de sigur, am fost amândoi de acord că schema generală a vieții animale, bazată pe molecula de albumină și energia oxigenului, trebue să fie unică în univers. Am convenit că substanțele componente ale organismelor nu sunt utilizate întâmplător, ci în virtutea răspândirii lor chimice. Am convenit de asemenea că planeta cea mai favorabilă vieții, în orice sistem planetar, trebue să fie asemănătoare pământului nostru. În primul rând în ceea ce privește energia calorică pe care o primește dela soarele său. Spuneam că dacă soarele acesta este mai mare și mai arzător decât al nostru, atunci planeta respectivă trebue să fie mai îndepărtată de el; dimpotrivă, dacă soarele este mai mic și mai rece condițiile încălzirii asemănătoare celor pe care le avem noi pe pământul nostru pot fi găsite numai pe o planetă mai apropiată. E adevărat, marea majoritate a stelelor este asemănătoare soarelui nostru…

În al doilea rând, această planetă trebue să fie destul de mare, deoarece este nevoie ca prin forța de atracție a masei sale să mențină în jurul ei o atmosferă destul de puternică, care să o apere de frigul spațiului sideral și de iradiațiile cosmice ucigătoare. Dar planeta nu trebue să fie nici prea mare, pentru a avea posibilitatea de a pierde în faza inițială a existenței sale, încă atunci când se află în starea de incandescență, o cantitate importantă de gaze. Moleculele acestor gaze trebue să dispară în spațiul sideral, căci altfel în jurul planetei seva forma o atmosferă prea densă, de nepătruns pentru razele solare și plină de gaze toxice.

În al treilea rând, viteza de rotație a planetei în jurul axei sale, trebue de asemenea să fie apropiată de cea a Pământului. Dacă viteza de rotație este prea mică se va produce o temperatură care va ucide orice formă de viață pe o parte a planetei și o puternică răcire a celeilalte părți; dacă viteza de rotație este prea mare se vor turbura condițiile de echilibru ale planetei respective, atmosfera din jur va dispare, planeta se va turti și până la urmă se va sfărâma în regiunea ecuatorului.

Prin urmare, forța gravitației, temperatura și presiunea atmosferică pe suprafața unor astfel de planete, trebue să fie aproximativ asemănătoare cu cele ale pământului nostru.

Acestea îmi sunt premizele esențiale. Se pune deci întrebarea: care sunt căile de bază ale evoluției care creează ființele cugetătoare? Care este procesul evoluției? Ce se cere pentru desvoltarea creierului mare, pentru activitatea lui independentă, pentru cugetare? Mai întâi este nevoie ca organele simțurilor să fie bine desvoltate și mai ales văzul biocular, stereoscopic, capabil să cuprindă spațiul, să rețină exact obiectele ce se află într’însul, să formeze o reprezentare exactă a fermelor și a felului în care sunt dispuse. Este inutil să adaug că în ceea ce privește capul, această parte a corpului purtătoare a organelor simțurilor, el trebue să se afle în partea din față a corpului, venind în primul rând în contact cu lumea înconjurătoare; la rândul lor organele simțurilor trebue să se afle la o cât mai mare apropiere de creier, pentru o mai grabnică transmitere a excitațiilor. În plus, ființa cugetătoare trebue să se poată deplasa, cu ușurință, să aibă membrele complexe, capabile să execute munca, căci numai prin activitate, prin obișnuința muncii se desvoltă înțelegerea lumii înconjurătoare și transformarea animalului în om. Pe lângă aceasta, dimensiunile unei ființe cugetătoare nu pot fi reduse, pentrucă într’un organism mic nu există condițiile necesare pentru desvoltarea unui creier puternic și nici rezervele necesare de energie. Afară de aceasta, existența micului animal este foarte mult influențată de neînsemnatele accidente de pe suprafața planetelor; vântul, ploaia și alte intemperii sunt pentru o astfel de ființă, nenorociri catastrofale. Iar pentru a înțelege lumea, este nevoie să fii, într’o oarecare măsură, independent de forțele naturii. De aceea animalul cugetător trebue să aibă mobilitate, dimensiuni și puteri suficient de mari, adică să aibă un schelet asemănător animalelor noastre vertebrate. Dar acest animal nu poate să fie nici prea mare, căci atunci s’ar stingheri condițiile optime ale stabilității și ale proporțiilor organismului necesare pentru a purta acea uriașă încărcătură suplimentară, care este creierul.

Dar, m’am întins prea mult… Pe scurt, animalul cugetător trebue să fie vertebrat, să aibă o cutie craniană și trebue să aibă cam aceiași statură ca noi. Toate aceste trăsături ale omului nu sunt întâmplătoare. Creierul poate să se desvolte numai atunci când craniul nu constitue o armă de apărare, când el nu este îngreunat de coarne, de colți, de maxilare mari; când nu scurma pământul și nu apucă prada. Toate acestea sunt posibile numai dacă natura oferă suficientă hrană vegetală consistentă; așa de pildă: pentru omul nostru, un mare rol l-a jucat apariția fructelor. Aceasta i-a scutit organismul de a continua să se hrănească cu ierburile la care erau condamnate animalele ierbivore și l-a ferit și de soarta animalelor răpitoare aflate veșnic în goană după pradă vie. Animalul de pradă, deși se hrănește cu carne, cunoaște totuși un mare neajuns: el trebue să posede armele de atac și de ucidere, ceea ce împiedecă desvoltarea creierului său. Când animalul are fructe la îndemână, maxilarele lui pot fi mai puțin puternice, iar acest lucru îi va da posibilitatea să-și desvolte o enormă cutie craniană, în detrimentul botului. Aici ar mai fi multe de adăugat despre felul cum trebue să fie membrele, dar cred că e limpede: libertatea mișcărilor și posibilitatea de a mânui unelte, de a le fabrica, de a le utiliza, sunt esențiale. Omul nu există și nu poate exista fără unealtă. De aici reiese ultimul considerent: menirea membrelor trebue să fie deosebită; unele trebue să îndeplinească funcțiunea de deplasare, și acestea sunt picioarele; altele, mâinile trebue să. servească la apucat, având mișcări variate și complexe. Toate acestea sunt legate de o condiție importantă și anume: craniul trebue să se afle la o anumită înălțime dela pământ căci altfel facultatea de percepere a lumii înconjurătoare se va diminua.

Concluzia: înfățișarea omului, chipul său de animal cugetător, nu sunt întâmplătoare, ci corespund în cel mai înalt grad organismului, care posedă un uriaș creier cugetător. Intre forțele cosmice vătămătoare vieții se află coridoare pe care viața Ie va utiliza și aceste coridoare determină în mod riguros înfățișarea ei. De aceea, orice altă ființă cugetătoare trebue să posede multe din caracteristicele structurii omenești, mai cu seamă ale craniului său. Da, fără nicio îndoială, craniul trebue să fie asemănător celui omenesc. Acestea sunt, pe scurt, deducțiile mele.