Davîdov tăcu. Șatrov își privea prietenul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.

— De ce stăm în picioare? spuse Davîdov într’un târziu.. Să stăm jos, să ne liniștim. Sunt obosit.

Amândoi se așezară și își aprinseră aproape în aceeași clipă câte o țigară; apoi îngândurați, își ațintiră privirile asupra craniului, în orbitele pustii ale ciudatei făpturi cerești.

În încăpere, liniștea se înstăpâni iarăși.

Davîdov privea fruntea bombată, presărată cu mici adâncituri și șănțulețe, închipuindu-și că odinioară, înainte cu nenumărate mii de ani, sub acest perete osos, gândise un uriaș creier omenesc. Ce imagini despre univers, ce simțuri și cunoștințe aii sălășluit în acest craniu ciudat? Ce oare a reținut memoria locuitorului acesta dintr’o altă lume, ce imagini din planeta Iui de baștină a purtat cu sine pe pământul nostru? A cunoscut el oare dorul de pământul natal, setea marilor adevăruri, dragostea pentru frumos? Care erau relațiile dintre oamenii de acolo, care era structura socială? Au înfăptuit ei oare, acolo, culmile cele mai înalte ale vieții, când toată planeta se transfomă într’o mare familie muncitoare, fără oprimare și exploatare, fără absurditatea hidoasă a războaielor care sleesc puterile omenești și rezervele de energie ale planetei? Cărui sex a aparținut acest oaspete al corăbiei cerești, rămas pentru totdeauna pe acest pământ străin?

Craniul privea spre Davîdov, mut, ca un simbol al tăcerii și al tainei. „Nu vom afla nimic din tot acest mister, gândi profesorul, dar, noi oamenii pământului, avem un creier puternic și putem să ghicim multe lucruri. Voi ați venit aici, dar spațiile pământului nostru erau populate în aceea vreme de fel de fel de monștri îngrozitori, întruchiparea forței absurde. În furia lor dementă și neînfricoșată, monștrii aceștia constituiau un groaznic pericol, iar voi vă știați puțini la număr. Erați o mână de călători din altă lume, rătăcind într’o lume necunoscută, în căutarea, marelui izvor de energie, în căutarea fraților întru cugetare”…

Șatrov se mișcă încetișor; de felul lui nu-și putea găsi astâmpăr prea lesne, și acum parcă protesta împotriva unei inactivități din cale afară de lungi. Se uită pieziș Ia Davîdov; stătea pe gânduri; luă binișor de pe birou discul greu și se apucă să examineze obiectul ciudat, cu simțul ascuțit de observație al cercetătorului experimentat. Șatrov apropie discul de cercul luminos al unei lămpi microscopice speciale și răsuci rămășița necunoscutului aparat, străduindu-se să descopere amănunte care nu fuseseră încă observate în structura lui. Deodată Șatrov zări înlăuntrul cercului, pe partea opusă a discului, ceva ce abia se putea desluși prin învelișul mat. Cu respirația tăiată, savantul căută să vadă limpede ce anume era, expunând discul la lumină sub diferite înclinații. Și fără veste, prin învelișul turbure cu care vremea acoperise metalul transparent al discului, i se năzăriră niște ochi ce-l priveau țintă. Cu un strigăt înăbușit, Șatrov lăsă să-i scape din mână discul greu pe masă. Se stârni un sgomot asurzitor.

Davîdov sări din fotoliu ca ars, drăcuind cum îi era obiceiul, dar Șatrov nici nu-i luă în seamă mânia. El pătrunsese taina. O nouă presupunere îi tăie răsuflarea.

— Ilia Andreevici, strigă Șatrov, ai cele necesare pentru lustruit? Prafuri de polizat și antilopă?

— De sigur, am și una și alta. Dar ce-ai pățit, drace, de trei ori drace!

— Dă-mi-le mai repede, Ilia Andreevici! N’o să-ți pară rău… Unde sunt?

Emoția Iui îl cuprinsei și pe Davîdov. Șatrov se ridică, făcu un pas mane dar se împiedică de covor. Supărat, Davîdov îndreptă cu piciorul marginea întoarsă a covorului și ieși din odaie. În lipsa Iui, Șatrov apucă discul și încercă încetișor cu unghia suprafața bombată a cercului mic…

— Iată-le, spuse Davîdov, punând pe masă borcanele cu prafuri, ceștile cu apă și alcool și o bucată de piele. Șatrov prepară în grabă și cu pricepere o pasta din prafurile de lustruit, o întinse pe piele și se apucă să frece cu o mișcare circulară și uniformă suprafața discului. Davîdov îl urmărea cu nespus interes și luare aminte.

— Această necunoscută substanță transparentă este neobișnuit de solidă, explica Șatrov, fără să contenească lucrul, dar ea trebue să fie, fără îndoială, transparentă ca sticla și, în consecință, să aibă suprafața lustruită. Vezi, aici a devenit mată, datorită acțiunii nisipului, de-a-lungul milioanelor de ani cât a zăcut în rocă. Chiar și această substanță solidă a cedat… Dacă o lustruim din nou va deveni iarăși transparentă.

— Transparentă? Ei și? se miră Davîdov. Uită-te pe cealaltă parte a discului… transparența s’a păstrat. Ei, se vede doar un strat de indium și atât…

— Dar aici este o imagine! răspunse Șatrov înflăcărat. Eu am văzut-o… am văzut ochii și sunt încredințat că aici se află ascuns chipul călătorului ceresc, poate chiar chipul aceluia al cărui craniu îl avem în față… Pentru ce este această imagine aici? Poate ca un semn de recunoaștere al aparatului sau mai știi, așa le-o fi fost obiceiul. Noi nu vom ajunge s’o aflăm niciodată… De altfel lucrul nu prezintă nicio importanță, în comparație cu faptul că am reușit să găsim imaginea… privește la suprafață la forma ei… nu este decât o lentilă optică… Da, se lustruește bine! continuă profesorul, încercând discul cu degetul.

Davîdov, aplecat peste umărul prietenului său privea discul cu nerăbdare: pe suprafața lui de sub stratul roșu și umed al pastei de lustruit, apăreau din ce în ce mai limpezi reflexele lentilei…

În cele din urmă, Șatrov scoase un oftat de ușurare, șterse pasta de lustruit, udă discul cu alcool și îl freacă timp de câteva minute cu pielea de antilopă.

— Gata! Pe dată Șatrov apropie discul de lumină, dându-i înclinarea dorită, în așa fel încât lumina să se reflecte drept în ochii lor.

Cei doi savanți se cutremurară: din adâncul substanței acum cu desăvârșire transparentă, îi privea un chip ciudat, incontestabil omenesc, care era mărit la dimensiunile Iui firești, printr’un procedeu optic absolut necunoscut. Imaginea apărea în relief, printr’un procedeu de asemenea necunoscut, dar mai ales neobișnuit de vie, extraordinar de vie. Credeai că te privește o ființă însuflețită, despărțită numai de peretele transparent al lentilei optice. Mai înainte de orice, stăpânindu-ți toate celelalte impresii, te izbea privirea ochilor mari, luminoși. Păreau lacuri ale unui etern mister al creației universului, plini de inteligență și de o voință încordată, două puternice lumini, ațintite înainte, în depărtarea nesfârșită a spațiului, prin peretele lentilei; ei se descopereau privirii plini de lumina unei cugetări nesfârșit de profunde, cunoscând legile universului și veșnic sbuciumați de chinurile și bucuriile acestei cunoașteri.

Ochii celor doi savanți pământeni, încrucjșându-se cu această privire neobișnuită, ce venea din bezna vremurilor, nu se plecară, nu se dădură bătuți. Șatrov și Davîdov fură cuprinși de o bucurie fără de margini. Gândirea, chiar dacă e împrăștiată în lumi atât de îndepărtate încât sunt inaccesibile una față de cealaltă, nu s’a pierdut fără urmă în timp și în spațiu. Nu! Însăși existența vieții a fost chezășia victoriei finale a cugetului asupra universului, chezășia faptului că în diferitele colțuri ale spațiului, universal, își urmează cursul marele proces al evoluției, al organizării superioare a materiei și al muncii creatoare a cunoașterii… Învingând prima impresie produsă de ochii oaspetelui ceresc, savanții începură să-i cerceteze chipul. Capul rotund, cu ochii mari, cu craniul lipsit de păr, cu pielea groasă, și netedă nu părea urât sau respingători. Fruntea mare și bombată ascundea tot atâta inteligență omenească, ca și ochii Iui uimitori, care înlăturau impresia neplăcută produsă de înfățișarea neobișnuită a părții inferioare a feței. Lipsa urechilor și a nasului, gura în formă de cioc, lipsită de buze, erau prin ele înșile neplăcute, dar nu puteau să șteargă impresia că această ființă necunoscută era apropiată de om fiind o ființă ce putea fi înțeleasă. Marea asemănare a felului de gândire și a cugetului său cu oamenii pământului, se reflectau pe chipul acestui oaspete al planetei noastre. Șatrov și Davîdov văzură în această imagine chezășia că locuitorii diferitelor lumi stelara se vor înțelege unii cu alții, de îndată ce spațiul interplanetar va fi învins, atunci când se va înfăptui în sfârșit, întâlnirea cugetelor împrăștiate pe diferitele planete, adevărate insule ale universului. Savanții voiau să creadă că lucrul acesta se va întâmpla curând, dar mintea lor le vorbea de necesitatea unor mii de ani de cunoaștere, pentru cucerirea spațiilor cosmice.