Trecuseră numai două ceasuri, de când Davîdov admirase de pe puntea de comandă frumosul orășel de pe malul golfului. Acum țărmul era de nerecunoscut— Grădinile de flori și aleele (sic) drepte dispăruseră. Mormane de bârne, bucăți de acoperișuri și sfărâmături amestecate cu cioturi desfrunzite arătau locul pe care se ridicau, cu puțin mai înainte, casele de pe litoral. Păduricea deasă dela marginea golfului, în preajma căreia se sbenguiseră în apă tinerii aceia plini de voie bună, se transformase într’o paragină mlăștinoasă, cu cioturi rare și despicate.
Cele câteva case mai mari, clădite din piatră, care străjuiau încă de-a-lungul cheiului, priveau mohorîte prin orbitele întunecate ale ferestrelor smulse. În fața lor, îngrămădite de-a valma, zăceau căsuțele și gheretele de pe țărm, dărâmate și purtate de puhoi. În stânga, pe asfaltul străzii, svârlite în neștire, se aflau tot felul de obiecte casnice.
Un remorcher uriaș, culcat pe o rână, încununa mormanul de sfărâmături, ca un monument ridicat în cinstea forțelor cumplite ale oceanului și biruinței lor.
De-a-lungul straturilor de nisip proaspăt depuse, șerpuiau pârâiașe de apă sărată, care răspândeau mii de sclipiri în razele soarelui. Pe chipurile oamenilor care scormoneau printre ruine, căutându-i pe cei pierduți sau salvându-și resturile avutului, citeai jalea și groaza. Cu sufletul sguduit de cele pe care le văzuseră, marinarii sovietici se strânseră tăcuți pe punte și priveau posomoriți spre țărm; ei nu se mai puteau bucura nici măcar de propria lor salvare. Îndată ce „Vitim” ancoră lângă cheiul de beton, nevătămat de valuri, căpitanul adresă echipajului un apel, cerându-le oamenilor săi săi vină în ajutorul băștinașilor. Curând, pe bord nu mai rămăseseră decât santinelele.
Davîdov și întreg echipajul se reîntoarseră pe punte abia la căderea nopții. Fără să scoată o vorbă, se spălă și își bandajă mâna rănită; apoi se plimbă multă vreme pe punte pufăind din țigară.
La ora fixată, profesorul se îndreptă spre prora vasului, unde urma a-și rosti conferința. Insula ce avusese atât de suferit de pe urma groaznicelor valuri, nu dispăruse încă de după orizont, când se înfățișă în fața lui Davîdov, mecanicul secund, președinte al comitetului de pe vas, rugându-l să „explice băieților ce-a fost”. Profesorul nu ținuse niciodată conferințe în împrejurări atât de neașteptate. Conferința urma să aibă loc chiar pe punte. Auditoriul se îngrămădise lângă prima cală; unii dintre marinari ședeau jos, alții în picioare, alții lungiți, iar Davîdov își sprijinea mâinile pe macaraua învelită cu husă, ca pe un pupitru. Oceanul, stăpânit acum de o liniște deplină, nu mai punea niciun fel de piedeci în calea vaporului, care se îndrepta spre patrie. Profesorul vorbi marinarilor despre Oceanul Pacific, uriașa depresiune de pe suprafața pământului, care este umplută cu cea mai mare masă de apă de pe planetă. În apropierea continentelor, această depresiune este încercuită de lanțuri de încrețituri uriașe ale scoarței, care se înalță de pe fundul celor mai adânci depresiuni, cu o pantă lină. Toate lanțurile insulelor Aleutine, Japoneze, Sonde, reprezintă tocmai aceste încrețituri care se formează chiar în momentul de față. Formarea încrețiturilor continuă neîncetat; vârful fiecărei încrețituri reprezintă una din insulele amintite, și fiecare încrețitură se ridică tot mai sus, uneori cu o viteză de doi metri pe an, aplecându-se în același timp tot mai mult spre centrul oceanului.
„Închipuiți-vă, continuă profesorul, că pentru o clipă, apa oceanului s’ar retrage undeva… Atunci, în locul insulelor ați vedea lanțuri de munți înalți, aplecați spre centrul oceanului și atârnând amenințător deasupra depresiunilor, ca niște valuri solidificate. Povârnișul opus, îndreptat spre continent, deși mai puțin abrupt, formează și el o depresiune destul de adâncă, umplută de mare. Astfel este de pildă Marea Japoneză. De-a-lungul povârnișurilor îndreptate spre continent sunt așezate lanțurile vulcanice. Presiunea și temperatura din interiorul încrețiturilor este atât de puternică, încât topește rocile din centrul lor, iar acestea sbucnesc (sic) înafară prin diferite crăpături, sub formă de lavă topită. Depresiunile din partea oceanului se lasă tot mai adânc sub presiunea bazei încrețiturilor, iar de-a-lungul lor se formează centrele marilor cutremure.
Unul din aceste cutremure a fost cauza nenorocirii de ieri. Undeva, probabil în depresiunea insulelor Aleutine, la baza lor sub presiunea încrețiturilor, o porțiune din fundul oceanului s’a lăsat în adânc, provocând un puternic cutremur submarin. Sguduitura (sic), fie că era una sau mai multe, a provocat formarea unui val uriaș, care s’a rostogolit pe ocean, spre Sud, la mii de mile depărtare de locul apariției sale, atingând peste câteva ore, insulele Havai. În largul mării, valul acesta ar fi trecut neobservat pentru „Vitim-ul” nostru, diametrul valului fiind atât de mare — (aproximativ 150 de kilometri) — încât ridicarea vaporului până la punctul extrem; al înălțimii lui nu s’ar fi resimțit. Cu totul altfel se prezintă situația în apropiere de uscat. Când această masă de apă care se rostogolește pe ocean, întâmpină un.obstacol, ea se ridică, crește și se prăbușește pe țărm cu o forță de neînchipuit. Dar ce să mai vorbim, ați văzut doar cu toții dezastrul provocat de valul acesta! De aceea forma și caracterul valului sunt determinate de sedimentele.submarine de lângă țărm.
Asemenea valuri nu sunt chiar atât de rare în oceanul Pacific, tocmai fiindcă aici iau naștere procesele de formare a încrețiturilor actuale ale scoarței pământului.. În ultimii 120 de ani insulele Havai au avut de suferit de douăzeci și șase de ori năvala valurilor. Aceste valuri veneau din toate părțile — și din spre insulele Aleutine, cum au fost cele de eri, și din spre insulele Japoneze, Camciatca (sic), Filipine, Solomon, și din spre America de Sud și chiar din spre Mexic. Ultimul val a fost cel din Noembrie 1938. Viteza medie cu care înaintează valurile a fost calculată în mod aproximativ, la trei sute până la cinci sute de noduri…”
Marinarii ascultau cu interes, punându-i o mulțime de întrebări; conferința ar fi durat câteva ceasuri, dacă schimbul gărzilor n’ar fi împrăștiat adunarea. Profesorul, cufundat în gânduri, se plimbă încă multă vreme, la umbra prelatei; din când în când se încrunta și mișca din buze.
Nimicirea frumoasei insule într’o singură clipă, lăsase o urmă adâncă în sufletul savantului. Aproape toate întrebările pe care i le puseseră marinarii, ținteau oarecum același obiectiv ca și propriile sale gânduri. Ar trebui să se știe nu numai cum se petrece această formare de încrețituri în Oceanul Pacific, dar și cauza care le dă naștere. Oare ce cauză provoacă acolo, în adâncul pământului aceste puternice mișcări lente, formând încrețiturile care strivesc roci de o grosime enormă, împingându-le tot mai mult spre suprafața scoarței? Cât de puține cunoștințe avem despre adâncurile planetei noastre; despre compoziția materiei de acolo, despre procesele fizice și chimice, care se petrec sub presiunea a milioane de atmosfere, dedesubtul rocilor de o grosime de mii de kilometri și de o compoziție necunoscută!
Ar fi deajuns să aibă loc neînsemnate regrupări moleculare, o neînsemnată creștere a volumului acestor mase de neînchipuit, pentru ca pe pojghița subțire a scoarței pământului, pe care o cunoaștem, să se producă deplasări enorme, pentru ca scoarța să fie sfărâmată în bucăți și ridicată la înălțimi de zeci de kilometri. Totuși, noi știm că lucrul acesta nu se întâmplă și că substanța din interiorul planetei se află într’o stare liniștită, de echilibru.