Numai din timp în timp, la intervale de milioane de ani, rocile se înmoaie, formând niște benzi sau brâuri, se încrețesc topindu-se și, în parte revărsându-se în erupții vulcanice. Pe urmă, toată această masă încrețită, care suferă o presiune enormă, izbucnește Ia suprafața scoarței, sub forma unui val uriaș de pământ.

Sub acțiunea apei și a atmosferei, valul acesta se transformă într’un sistem de văi și lanțuri de munți, formând ceea ce numim regiuni muntoase.

Ceea ce e uimitor, este faptul că aceste focare vulcanice și zonele de încrețire ale rocilor se găsesc la adâncimi relativ mici, abia la câțiva zeci de kilometri dela suprafața pământului; înțelegem acest lucru, dacă știm că centrul planetei noastre este acoperit de un strat de trei mii de kilometri grosime, care, după toate probabilitățile, se găsește într’o stare de liniște continuă.

Davîdov se apropie de bordul vaporului, încercând parcă să străbată cu gândul grosimea apelor oceanului și fundul lui, pentru a ghici ce se întâmplă la șasezeci de kilometri în adânc…

„Materia solidă răcită a planetei noastre este formată din elemente chimice stabile, care nu se descompun — cele nouăzeci și două de „cărămizi” din care e construit tot universul.1 Aci pe pământ, aceste elemente sunt stabile și invariabile, spre deosebire de stele, unde au loc procese de trecere a elementelor dela forma nestabilă la cea stabilă, și reacții atomice în lanț, cu emiterea unor cantități enorme de energie — căldură, lumină și alte radiații — tot atât de puternice. Dar dacă în masa substanței răcite a pământului au mai rămas elemente nestabile, tăciuni ai unor procese de transformări atomice din trecutul îndepărtat, din epoca aceea, când planeta noastră era ea însăși un glob de materie astrală incandescentă? Aceste elemente sunt dispersate și de aceea rămân inactive până când nu se formează — prin nesfârșitele transmutații și regrupări ale substanței — aglomerații suficient de mari de elemente cu mare greutate atomică, cum sunt uraniul, toriul sau alte elemente nestabile, încă necunoscute care.se descompun ușor.

După cum știm, numai în cazul acesta se pot desfășura reacții puternice de desagregare în lanț, care emit cantități enorme de energie, dislocând porțiuni întregi din scoarța pământului.

Deci, forțele necunoscute care puii în mișcare scoarța pământului, sunt numai un ecou al transformărilor atomice suferite de substanța astrală, stinsă în trecutul extrem de îndepărtat. Dar dacă așa stau lucrurile, dâcă formarea munților de pământ se datorește reacțiilor atomice dela mari adâncimi, atunci putem nutri speranța că în viitor vom pune stăpânire pe aceste focare de reacții atomice. Să le căutăm pe lângă munții formați din încrețiturile scoarței și în regiunile vulcanice, de pildă, chiar în Oceanul Pacific… Este posibil ca în momentul când la mari adâncimi are loc cea mai mare desvoltare a reacțiilor în lanț, la suprafață să erupă puternice radiații care ne ajută să găsim regiunea desagregării atomice.

Dar, în cazul acesta, în epocile geologice trecute, aceste radiații puteau să exercite o mare influență asupra populației vii a planetei, în locurile unde avea loc formarea încrețiturilor și a munților”.

Davîdov își aduse aminte de grămezile uriașe de fosile ale reptilelor dispărute, cu studierea cărora se ocupase în Asia Centrală, căutând în zadar să] dea o explicație satisfăcătoare acestei îngrămădiri de fosile a milioane de reptile, în unele și aceleași locuri.

Cu instinctul savantului, Davîdov simți importanța presupunerilor sale.

Cufundat în gânduri, nici nu băgă de seamă cum trecu timpul. Uitându-se din întâmplare la ceas, înțelese că pierduse masa și lăsă să-i scape o înjurătură.

Șatrov se opri în fața ușii. Pe tăblița de sticlă scria: „Șeful secției, profesor I. A. Davîdov”. Trecu dintr’o mână într’alta o cutie mare, zâmbi cu șiretenie și bătu cu putere în ușă. O voce joasă și puternică, trădând nemulțumirea, strigă: „Intră!” Șatrov păși înăuntru cu graba lui de totdeauna, puțin adus din spate și cu ochii strălucindu-i pe sub sprâncene.

— Asta-i bună! strigă Davîdov, sărind în sus și părăsind manuscrisul pe care îl cercetase până atunci. Nici nu mă așteptam să te văd! De câți ani nu ne-am mai întâlnit, dragă prietene!

Șatrov puse cutia pe masa biroului. Cei doi prieteni se îmbrățișară îndelung, plini de bucuria revederii.

Uscățiv, de statură mijlocie, Șatrov părea în preajma masivului Davîdov și mai scund. Cei doi prieteni prezentau multe contraste. Davîdov, de statură uriașă și o construcție atletică, părea mai domol și mai blând, spre deosebire de prietenul său nervos, iute și cam ursuz. Chipul lui Davîdov, cu nasul ascuțit, cu fruntea proeminentă sub pletele dese, nu semăna întru nimic cu chipul lui Șatrov. Numai ochii lor, luminoși, limpezi și pătrunzători, aveau într’înșii ceva asemănător, care nu se zărea la prima vedere. Ochii celor doi prieteni exprimau aceeași gândire și voință încordată.

Davîdov îl pofti să ia loc, își aprinseră țigările și apoi începură să-și împărtășească unul altuia impresii adunate de-a-lungul atâtor ani, pe care nu și le spuseseră în scrisori. În cele din urmă, Davîdov mângâie tâmplele cu vârful degetelor, scoase din buzunarul pardesiului un pachet destul de voluminos, îl desfăcu și-l puse în fața lui Șatrov.

— Ascultă, Alexei Petrovici, ia și mănâncă… Să nu zici nu! strigă din senin Davîdov, văzând gestul lui Șatrov de împotrivire. Amândoi izbucniră în râs.

— Întocmai ca în 1940! se înveseli Șatrov. Iar ai uitat să mănânci! Într’o bună zi ai s’o pățești!

Davîdov se porni să râdă în hohote:

— O pățesc, dacă mă întorc cu pachetul acasă. Poftim, fă-mi cinstea „ca în 1940”!

— Acu’ îl dăm gata, îl încredință Șatrov făcând un semn cu mâna. Păzea!

— Păi cum altfel… iar acest „păzea” de pe vremuri! Nici nu știi câtă plăcere îmi face să-l aud din nou!… ascultă, Alexei Petrovici, aș vrea să mergem odată la muzeu. Am să-ți arăt niște noutăți foarte interesante… Am și o lucrare pentru dumneata…

— Nu, Ilia Andreevici, eu sunt acela care îți voi aduce la cunoștință lucruri foarte importante… Trebue să chibzuim bine împreună… e nevoie de capul dumitale, pentru că lucrează bine și fără greș…

— S’auzim! spuse Davîdov, trecându-și degetul pe ultimul rând al manuscrisului și împăturind foile. A propos… scrisoarea dumitale am primit-o acum o săptămână și nu m’am învrednicit încă să-ți răspund… Dar nu-ți îngădui…

— Nu îngădui să-ți împărtășesc păsurile mele? Treceam printr’un impas, căuta să se desvinovățească Șatrov, întrucâtva stânjenit. Mi-am însușit un principiu filosofic, acela al dumitale, care mi-a ajutat de multe ori… Dar pentru a-l aplica, trebue să ai oarecare putere de voință… Se întâmplă uneori să fii mai slab…

— Ce principiu? întrebă nedumerit Davîdov.

— Constă numai din trei cuvinte magice: „nu face nimic”. Foarte des îmi lipsea acest „nu face nimic” al dumitale din anii de război…

Davîdov râse din toată inima și răsuflând anevoie, spuse:

— Într’adevăr „nu face nimic”! Vom lucra mai departe… Negreșit, uneori este nespus de greu… Știința noastră e foarte complicată, ai de făcut și săpături, colecții uriașe, o prelucrare minuțioasă a materialului… iar colaboratorii sunt puțini, prea puțini. Deseori ești nevoit să-ți pierzi timpul aproape fără rost, ocupându-te de fleacuri… Dar parc’aveai să-mi spui ceva important și eu am abătut firul vorbei…