— Bine! Hai să chibzuim lucrurile cu curaj, mai ales că suntem singuri și nu e nimeni care să-și închipue că două balene paleontologice s’au scrântit la cap… Asta ca să nu spunem altceva mai rău. S’o pornim! Așa dar acești dinozauri răpitori au fost uciși cu o armă puternică, necunoscută nou. Capacitatea de pătrundere a acestei arme, după cum se vede, depășește până și puternicele noastre arme din ziua de azi. O astfel de armă putea fi făcută numai de către o ființă gânditoare, care se afla pe o înaltă treaptă de cultură. E just?

— Indiscutabil. Prin urmare, un om! adăugă Șatrov.

— Întocmai. Dar acești dinozauri au trăit în perioada cretacică [14], deci cu aproximativ șaptezeci de milioane de ani în urmă. Toate datele științei noastre, care nu pot fi contestate și nici puse la îndoială, ne spun că omul a apărut pe pământ, ca una din ultimele verigi ale marelui lanț de desvoltare a lumii animale, mai târziu cu șaizeci și nouă de milioane de ani. Și până când ultima și cea mai superioară specie a omului a învățat să gândească și să muncească, au trecut multe sute de mii de ani… În tot acest timp omul a trăit într’o stare animalică…

Omul n’a putut să apară mai devreme, iar omul înarmat cu tehnică, cu atât mai puțin. Este cu totul exclus… Prin urmare, nu ne putem opri decât la o singură concluzie: cei care i-au ucis pe acești dinozauri, nu s’au născut pe Pământ. Ei au venit dintr’o altă lume…

— Da, dintr’o altă lume, susținu cu tărie Șatrov. Și eu am…

— O clipă! Până acum totul e limpede. Dar mai departe lucrurile devin neverosimile. Ultimele succese ale astronomiei și astrofizicei au schimbat vechile concepții. S’au scris multe romane pe tema celor veniți din alte lumi. Într’adevăr, afirmațiile cele mai recente ale celor mai mulți dintre savanți, după care sistemul nostru planetar este un fenomen excepțional, sunt respinse în ziua de astăzi. Acum avem suficiente motive să presupunem că multe stele au sisteme planetare proprii, întrucât numărul stelelor din univers este nesfârșit, iar numărul sistemelor planetare de asemenea. Prin urmare, a socoti, mai departe, că viața pe planeta noastră este un drept care aparține în exclusivitate Pământului, este o greșeală. Se poate afirma cu tărie că oriunde în univers există viață. Cu aceeași tărie se poate afirma că pretutindeni, viața parcurge drumul desvoltării evolutive și prin urmare, apariția ființelor cugetătoare este posibilă oriunde. Totul este exact până aci. Dar, în același timp, noi știm că distanțele până la cele mai apropiate stele cu sisteme planetare sunt neînchipuit de mari. Atât de mari încât pentru a fi străbătute este nevoie de sute și mii de ani de sbor (sic), cu viteza luminii, adică 300.030 km. pe secundă. O ființă vie, care e o materie organizată, extrem de fragilă, nu poate suporta o asemenea iuțeală. Iar în sistemul nostru planetar, în afară de pământul nostru, doar Marte și Venus mai oferă speranțe. Dar și aceste speranțe sunt slabe. Planeta Venus are o temperatură prea ridicată, se rotește încet, iar atmosfera ei este densă și lipsită de oxigen. Cu greu s’ar putea desvoltă aici viața, iar existența ființelor cugetătoare, cu o înaltă cultură, este cu desăvârșire exclusă. La fel și în Marte. Atmosfera este extrem de rarefiată, e prea puțină căldură și dacă există viață, ea există în forme sărăcăcioase, primitive. N’avem nicio îndoială: acolo nu există energia necesară pentru desvoltarea vieții, energie care a putut crea omul pe pământul nostru. Nu mai vorbesc de planetele mari și îndepărtate ca Saturn, Jupiter, Uranus, Neptun… sunt lumi îngrozitoare, friguroase, întunecoase, ca ultimele cercuri ale Infernului lui Dante. De pildă, să ne gândim o clipă la Saturn: În centrul planetei se găsește un miez stâncos, pe care se află un sloi de ghiață de o grosime uriașă. Raza planetei este de circa 60.000 km. Toate acestea sunt învăluite într’o atmosferă densă, cu o grosime de aproape 25.000 Km. prin care nu pătrund razele solare și care e bogată în gazele otrăvitoare: amoniac și gazul metan. Aceasta însemnează că într’o astfel de atmosferă domnește un întunerec veșnic, un ger de -1500 și o presiune de un milion de atmosfere… Ți-e groază să te gândești…

— Nu cunoșteam unele lucruri, din cele pe care mi le-ai povestit — îl întrerupse Șatrov — dar am ajuns și eu la concluzia că în sistemul nostru planetar nu există ființe asemănătoare omului, cu puterea lui de gândire… Și eu…

— Ei, vezi? Prin urmare, pe planetele noastre nu există astfel de ființe și nu e cu putință nici să fi venit în sbor din îndepărtatele sisteme siderale. Atunci de unde au putut apare acești venetici? lată în ce constă neverosimilul!

— Nu m’ai ascultat până la sfârșit, Ilia Andreevici! Cu toate că nu posed erudiția dumitale, căreia îi sunt familiare cele mai variate domenii ale științei, totuși, în general, mi-am închipuit și eu același lucru. Doar stelele nu stau nemișcate. Ele se deplasează în interiorul Galaxiei noastre, iar Galaxia însăși se învârtește și ea, ba încă se mișcă în întregime, ca și marea mulțime a altor Galaxii. În decursul a milioane de ani s’au putut produce apropieri și depărtări hotărîtoare între stele…

— Nu cred ca acest lucru să ne fie de vreun ajutor. Spațiul Galaxic (sic) este atât de mare, încât practic, posibilitatea apropierii sistemului nostru solar de alte sisteme planetare este imposibil. Și apoi cum să descoperim aceste căi siderale?

— Și asta e adevărat, dar numai în cazul când deplasările stelelor nu sunt determinate, când ele nu sunt supuse unor reguli anumite. Dar dacă deplasările acestea se desfășoară în mod regulat? Dacă această regularitate poate fi calculată?

— Hm!… mormăi Davîdov sceptic.

— Bine, voi da cărțile pe față… Unul din foștii mei elevi, care a părăsit facultatea de matematici, după trei ani de cursuri, s’a înscris la astronomie și a studiat îndeaproape problema mișcării sistemului nostru solar — în limitele Galaxiei — formulând o teorie interesantă și bine întemeiată. Ți-o voi expune pe scurt. Sistemul nostru solar descrie în interiorul Galaxiei o orbită eliptică enormă, cu o perioadă de rotație de două sute douăzeci de milioane de ani. Această orbită e întrucâtva înclinată față de suprafața orizontală a „roții stelare” a Galaxiei noastre. Din această cauză, într’o anumită perioadă, soarele, împreună cu planetele străpunge perdeaua de materie neagră formată din praf și sfărâmături de materie răcită, care se aștern pe suprafața ecuatorială a „roții Galaxiei”.

Atunci soarele se apropie de sistemele siderale concentrate ale regiunilor centrale, cum ar fi să zicem, constelația Săgetătorului. Iar în acest caz e posibilă apropierea sistemului nostru solar de alte sisteme necunoscute, apropiere atât de considerabilă, încât sborul interplanetar devine o realitate.

Davîdov își asculta prietenul, nemișcat, cu mâna încremenită pe suportul binocularului.

— Iată care este teoria, continuă Șatrov. — M’am întors de curând din regiunea unde a căzut în luptă fostul meu elev și unde am izbutit să-i găsesc manuscrisul. A căzut în 1943… Șatrov se opri, își aprinse o țigară și continuă: Teoria pe care ți-am înfățișat-o ne arată numai posibilul — și sublinie acest cuvânt — dar nu ne dă încă dreptul să socotim neverosimilul ca un fapt real. Dar când vedem înlănțuirea a două observații cu totul independente, însemnează că suntem pe drumul cel bun. Șatrov luă o atitudine teatrală, își îndreptă spatele, își ridică bărbia și rosti: Teoria elevului meu afirmă că apropierea sistemului solar de îngroșările centrale ale Galaxiei a avut loc, aproximativ, cu șaptezeci de milioane de ani în urmă!