Deocamdată, măsura în care stăpânim energia atomică este foarte redusă și e departe de a fi deplină; noi stăpânim însușirea celui mai greu element, uraniul, ultimul din tabloul lui Mendeleev, de a se descompune în două elemente mai ușoare. Aceasta nu însemnează că stăpânim energia oricărei alte materii, așa cum vi se pare dumneavoastră. Uraniul, după cum e situat în tablou, se găsește chiar la limita elementelor stabile naturale. Dumneavoastră știți că greutatea atomică a uraniului poate fi ridicată și că, în felul acesta, se pot obține elemente artificiale, care ies din limitele tabloului; așa sunt neptuniul și plutoniul, cel de al nouăzeci și treilea și nouăzeci și patrulea element. Uraniu! poate fi transformat și mai departe, creând elementele nouăzeci și cinci și nouăzeci și șase — amerițiul și curiul — și așa mai departe, până la o sută și mai bine de elemente.

Toate aceste elemente sunt nestabile și sunt supuse unei semidesagregări. Chiar energia semidesagregării plutoniului formează forța explozivă a bombei atomice, ca și energia formei nestabile a uraniului — a așa numitului izotop [19] 235. Fără îndoială că în procesele cosmice de transformare a materiei au existat odinioară elemente mai grele ca uraniul, dar, mai târziu, ele au trecut în formele stabile ale celor nouăzeci și două de elemente fundamentale. Din această cauză, uraniul poate fi privit ca o rămășiță a acestor elemente foarte grele, care a putut supraviețui datorită stării sale de împrăștiere; uraniul se găsește în zonele superioare ale scoarței pământești, unde este stabil, în condițiile unei temperaturi și presiuni relativ mici. Uraniul și probabil și cel de al doilea element greu de lângă el, toriul, vor rămâne pentru multă vreme baza energiei atomice, deoarece între utilizarea proprietății de a se descompune a uraniului și utilizarea energiei materiei altor elemente, este o prăpastie de neînchipuit, care nu cred să poată fi trecută prea curând. Dar uraniul și toriul sunt cele mai rare elemente, iar rezervele lor în lume sunt foarte neînsemnate. De aici, urmează că, deocamdată, acumularea rezervelor de materie explozibilă pentru bombele atomice și rachete e foarte limitată…

— Sunteți chemat la telefon, Ilia Andreevici! Cineva din provincie! se auzi un glas din spatele ușii.

— Îndată, îndată! Davîdov își încreți fruntea, iar chipul lui căpătă o înfățișare îndurerată.

— Iată ceea ce voiam să vă spun despre energia atomică.

Există cantități mici de uraniu și rezervele pot fi repede consumate. De aceea, privind în viitor, trebue să găsim rezerve mari din acest prețios element. Și noi… Profesorul tăcu dintr’odată și-și mângâie tâmplele, privind țintă, undeva deasupra chipurilor încordate ale celor ce-l ascultau. Mari rezerve de uraniu, resturi din epoca de formare a planetei… murmură Davîdov mai mult pentru sine. Ei drace, de trei ori drace! Astfel…

Cuvintele i se opriră în gâtlej. Îndată profesorul plecă grăbit din sala de studiu a studenților săi.

— Ce s’a întâmplat cu Ilia Andreevici? exclamă Tamara, curmând tăcerea care se lăsase. Pot să jur, că era cât p’aci să scape un cuvânt urât!

— Ce tot născocești, Tamara! ripostă indignată Jenia. L-au întrerupt cu telefonul ăsta nenorocit, asta-i tot! Ne-au stricat toată bucuria… Vorbea atât de frumos!

— Te asigur că într’însul s’a petrecut ceva! Tu nu l-ai putut vedea din pricina dulapului. Se schimbase la față de parcă ar fi văzut o nălucă.

— Așa-i, așa-i, Tom! îi întări spusele Mihail. Am observat și eu. Poate că i-a venit în minte o idee neașteptată…

Presupunerea lui Mihail se dovedi a fi adevărată. În timp ce pășea pe coridor, toate gândurile lui Davîdov erau concentrate asupra ipotezei, care i se ivise în minte pe neașteptate. Savantul își aminti că, doi ani în urmă, aflându-se sub impresia unui val puternic, care nimicise o insulă din arhipelagul Havai, privea de pe bordul vaporului în fundul oceanului; în clipele acelea își făcea loc în mintea lui o idee, încă sfioasă, asupra forțelor care provoacă mișcările scoarței pământului. De atunci, adunase fără încetare fapte și meditase, trecând pe rând dela aceste fenomene ale prezentului la procesele din trecut ale formării munților de o mult mai mare amploare în timp și spațiu. Nu e oare însăși soarta aceea care-i dovedește acum că presupunerile sale sunt juste?

Davîdov ridică receptorul. Nu-i răspunse nimeni, dar el continua în mod mecanic să-I țină lipit de ureche, preocupat de gândurile lui. Douăzeci de ani îl chinuise problema câmpiilor morții dinozaurilor, din Asia Centrală. De-a-lungul poalelor lui Tian-San se întind mormane uriașe de oase ale unor reptile gigantice. Milioane de specii de diferite vârste sunt înmormântate în aceste grămezi. Înainte însă, aceste grămezi au fost mult mai mari, întrucât locurile unde ele au fost găsite și cu care avem noi de-a-face sunt doar rămășițele, îngrămădirile de pământ surpat în perioada terțiară [20], în timpul procesului continuu de ridicare a munților. Ce a putut provoca o astfel de pieire în masă, tocmai în acest loc? Doar n’au pierit din motive necunoscute! Nu! Pieirea în masă a dinozaurilor a coincis în timp cu începutul marii epoci alpine de formare a munților. Atunci s’au înălțat lanțurile muntoase: Tian-San, Himalaia, Caucaz și Alpii. Pieirea lor a coincis și în spațiul geografic. Atunci, cu șaptezeci de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei cretacice, aceste lanțuri muntoase s’au încrețit încet, în șiruri întregi da cute paralele, tot așa cum se petrece astăzi în Oceanul Pacific. Diferența constă doar în faptul că aceste cute ale munților Tian-San, din perioada cretacică s’au format nu în ocean, ci pe uscat, la marginea mării și că această regiune, a fost populată cu animale terestra. Afară de aceasta, în epoca cretacică, formarea cutelor s’a făcut pe o scară mult mai întinsă decât cea din ziua de azi. Și atunci și acum se petrec aceleași procese de formare a munților, care nu sunt decât rezultatul forțelor declanșate din descompunerea uraniului în adâncurile scoarței terestre sau, mai bine zis, de descompunerea elementelor foarte grele, în general. Dacă această presupunere e justă, atunci nu există nimic neverosimil în faptul că energia reacțiunilor puternice izbucnea în unele regiuni și în unele momente în afară, fie chiar sub forma unei iradieri puternice. Astfel s’a format în decursul a mii de ani o regiune întinsă, care a devenit mortală pentru tot ceea ce avea viață; animalele venind necontenit aci din regiunile neprimejdioase piereau cu milioanele. Se înțelege că nimic n’a putut preveni reptilele necugetătoare că le așteaptă pieirea. Rămășițele mai mărunte nu s’au putut păstra de-a-lungul proceselor de eroziune, dar oasele enorm de mari și de rezistente ale dinozaurilor ne uimesc și astăzi prin cantitățile lor uriașe. O astfel de coincidență nu este întâmplătoare!… „Și dacă nici cea de a doua coincidență nu e întâmplătoare? Da ce am găsit oare urmele celor veniți din stele tot în regiunile ridicăturilor muntoase din acea vreme? Se înțelege că puternica iradiere care ucidea dinozaurii, poate fi înregistrată cu un aparat. Atunci, dacă „ei” au rătăcit pe acolo, unde mii de ani mai târziu a început pieirea în masă a dinozaurilor, înseamnă că „ei” au căutat izvoarele energiei atomice… Poate pentru a se întoarce pa planeta „lor”… Dar dacă este așa, atunci — ei drace! — s’ar putea trage concluzii foarte interesante; trebue să căutăm urmele celor veniți din stele, urmele acestor oaspeți cerești ai pământului, chiar aici, de-a-lungul Tian-Sanului și al Himalaiei, cele mai tinere zone de formare a munților pe Pământ. Tocmai acolo unde-i și căutăm. Și a doua concluzie: dar dacă procesele de formare a munților și vulcanismului iau naștere pentrucă (sic) în roca pământului se crează, din timp în timp, concentrații de uraniu sau alte elemente, supragrele, care intră în reacție puternică; atunci ne putem aștepta să găsim rămășițele acestor concentrații în adâncimile accesibile ale scoarței, în regiunile; geografice corespunzătoare… Dacă s’ar putea găsi din nou urmele oaspeților cerești în regiunile de formare ale munților, atunci aș avea convingerea că…”