— Vom avea o discuție cu totul neobișnuită. Mă aflu în stăpânirea unui lucru atât de neverosimil, încât n’am cutezat să-i vorbesc nimănui despre asta, în afară de dumneata…

De astă dată, Davîdov era acela care dădea semne de nerăbdare. Șatrov zâmbi șiret, ca atunci când intrase în birou, desfăcu pachetul și scoase la iveală o cutie cubică, făcută dintr’un carton galben, împodobită cu niște litere chinezești și presărată cu tot soiul de ștampile poștale.

— Îți amintești de Tao-Li, Ilia Andreevici?

— Cum să nu! Este tânărul paleontolog chinez, foarte capabil, asasinat în 1940 de bandele fasciste, pe când se întorcea din expediție. A căzut pentru China liberă!

— Întocmai! Eu am descris unele din materialele sale și eram în corespondență cu el. Tao-Li se pregătea să vină să mă vadă… Dar nu ne-a fost dat să ne întâlnim! oftă Șatrov. Pe scurt, din ultima sa expediție, mi-a trimis un colet cuprinzând un obiect extrem de curios. Coletul e aici pe masa dumitale. E însoțit de o scurtă notă, cu promisiunea unei scrisori amănunțite… N’a mai ajuns însă să mi-o scrie… A fost ucis în Sâciuan, în drum spre Ciun-Tin…

— Dar unde anume a fost Tao-Li în expediție? întrebă Davîdov.

— În provincia Sican.

— Ehei! Pătrunsese departe… O clipă… este un nod muntos la capătul de răsărit a! curburii munților Himalaia, care se află între această curbură și munții Sâciuan… Păi ăsta e vestitul Cam, unde ar fi vrut să plece Prjevalischi… Ce nu găsești acolo!

Șatrov își privi prietenul cu admirație.

— Ehei, nu m’aș lua la întrecere cu dumneata în materie de geografie! Eu cu harta în mână și abia pot să mă descurc… Cam, este partea de Nord-Vest a Sicanului, și, de altfel, Tao-Li făcea cercetări tocmai în Cam, la Est, în regiunea Eni-Da.

— E limpede… cum nu se poate mai limpede! Arată-mi, să văd ce obiect o mai fi și ăsta. De acolo te poți aștepta la orice!

Șatrov scoase la iveală din cutie un obiect înfășurat în câteva foițe de hârtie subțire. După ce desfăcu hârtia foșnitoare, îi întinse lui Davîdov o bucată tare de os-fosilă, care, la prima vedere, părea să nu aibă nicio formă precisă.

Davîdov cercetă piesa grea, de un cenușiu-deschis, întorcând-o când pe o parte, când pe alta și spuse:

— Este o bucată din partea de la ceafă a unui craniu de dinosaur [13] răpitor, de dimensiuni uriașe. Dar ce găsești atât de deosebit într’însa?

Șatrov nu spuse o vorbă. Davîdov cercetă încă odată osul și scoase deodată o exclamație înnăbușită. Așeză piesa fosilă pe masa biroului, scoase în grabă dintr’o cutie galbenă și lustruită o lupă binoculară, desfăcu stativul și fixă tubul. Umerii lui largi se aplecară deasupra aparatului. Își apropie ochii de ocularul dublu, iar cu mâinile sale mari potrivi sub lupă osul dinozaurului, strângându-l puternic. În birou se făcu o liniște desăvârșită. Șatrov aprinse un chibrit. Îndată, Davîdov își ridică ochii, holbați de uimire.

— De necrezut! Nu pot găsi nicio explicație. Craniul este străpuns în partea cea mai groasă a osului. Gaura este așa de îngustă, încât nici nu poate fi vorba că ar fi fost făcută de cornul sau de dintele unui animal oarecare. Chiar dacă presupunem că aceasta ar fi fost o boală — necroză, caria oaselor — atunci marginile ar fi purtat urme de modificări patologice. Hotărît, această gaură este făcută prin străpungere! Osul viu a fost străpuns! Fără îndoială. Ambii pereți ai craniului au fost străpunși ca de un glonte. Dacă n’ai socoti-o drept o aiureală, aș spune că osul a fost străpuns de un glonte… Adică, nu! Gaura nu este rotundă — e o crăpătură îngustă, ovală, de parcă ar fi fost tăiată și umplută ulterior, în procesul de pietrificare a osului, cu un fel de rocă moale.

Davîdov împinse brusc stativul binocularului.

— Întrucât până acum n’am avut niciodată halucinații, iar în clipa de față nu mai încape îndoială că sunt treaz, pot să spun numai atât: e un caz ciudat! Un caz inexplicabil.

El se uită cu răceală la Șatrov, care scoase din cutie un al doilea pachet. Din nou se auzi foșnetul hârtiei.

— Nu vreau să te contrazic, rosti Șatrov cu glas tărăgănat, e într’adevăr un caz extraordinar, și, poate, după o bună chibzuială, s’ar putea găsi chiar mai multe explicații. Dar un al doilea caz asemănător cred că te va face să nu mai stai la îndoială. lata și cel de al doilea caz — păzea!

Pe birou, în fața lui Davîdov, apăru un alt os plat, cu marginile știrbite.

Davîdov, care se vede că trăsese prea adânc în piept fumul de țigară, se înroși și începu să tușească.

— O bucată din omoplatul stâng al dinozaurului răpitor, spuse Șatrov, aplecându-se peste umărul prietenului său. Dar nu al aceluiași animal căruia îi aparținuse craniul. Acesta era un exemplar mai bătrân și mai mare…

Davîdov dădu afirmativ din cap, fără să-și ridice ochii de pe mica gaură ovală ce străbătea placa de os, un rest de omoplat al puternicei reptile.

— E același lucru, același lucru! șoptea Davîdov emoționat, pipăind cu degetul marginile găurii misterioase.

— Și acum să vedem nota lui Tao-Li, continuă metodic Șatrov, abia stăpânindu-și satisfacția și bucuria.

El care trecuse deja prin emoțiile provocate de această descoperire sguduitoare, putea să-și păstreze mai ușor sângele rece.

În locul graiului lin, rusesc răsunau acum în cabinet, cuvinte englezești sacadate. Șatrov citi domol comunicarea scurtă a tânărului savant ucis:

,….La patruzeci de mile spre Sud de Eni-Da, în sistemul afluenților de pe stânga Mecongului, am dat de o depresiune largă, ocupată astăzi de valea pârâului Cju-Cje-Ciu. Depresiunea aceasta este acoperită pe toată întinderea cu un strat de lavă terțiară.

Acolo unde defileul fluviului taie până la fund învelișul de lavă, se poate vedea că grosimea lui este de numai treizeci de picioare. Sub el se află gresii poroase, care conțin nenumărate oase de dinozauri; printre acestea am descoperit niște mostre, care aveau diferite leziuni ciudate. Două din aceste mostre vi le trimit odată cu nota de față. Sunt atât de uimit de descoperirea mea, încât am nevoie numai decât de o confirmare care să mă încredințeze că aici nu e vorba de nicio eroare. Leziunile nu sunt toate de același fel. Sunt piese, în care o parte din os pare a fi retezată de un cuțit enorm și tot atât de neîndoios este că tăietura a fost.făcută pe osul viu, înainte de pieirea animalului, în chiar momentul morții lui. Eu duc cu mine la Ciun-Țin mai mult de treizeci de mostre, adunate din diferite locuri ale văii, unde am descoperit un mare număr de fosile de dinozauri și chiar schelete întregi. Fiecare mostră poarta o etichetă cu datele precise ale locului unde a fost găsită.

Sunt atât de grăbit să vă trimit acest colet, încât n’am avut timp să vă scriu o scrisoare amănunțită. Voi face acest lucru de îndată ce mă voi întoarce acasă la Sâciuan”.

Șatrov tăcu.

— Asta-i tot? întrebă Davîdov nerăbdător.

— Tot! Pe cât de mare e însemnătatea descoperirii sale, pe atât de scurtă e nota!

— Puțină răbdare, Alexei Petrovici! Lasă-mă să-mi revin în fire… mi se pare că visez… Să stăm liniștiți și să judecăm. În capul meu s’a încurcat totul… sunt buimăcit pe de-a’ntregul!

— Te înțeleg foarte bine, Ilia Andreevici. Trebue să recunoaștem că pentru a trage concluzii dintr’un fapt ca acesta i se cere savantului o mare îndrăsneală. El ar însemna spulberarea tuturor concepțiilor de până acum. În lucrările mele eu nu sunt atât de îndrăsneț ca dumneata, dar uite, aci și dumneata ai dat înapoi…